Teoria Legii Piețelor enunțată de Say și Explicațiile Implicațiilor
Ce este Legea Piețelor enunțată de Say?
Legea Piețelor enunțată de Say provine din capitolul XV, "Despre cererea sau piața de produse" din cartea economistului francez Jean-Baptiste Say din 1803, "Treatise on Political Economy, Or, The Production, Distribution, and Consumption of Wealth".
Este o teorie economică clasică care afirmă că venitul generat de producția și vânzarea anterioară a bunurilor este sursa cheltuielilor care creează cererea pentru achiziționarea producției curente. Economiștii moderni au dezvoltat opinii variate și versiuni alternative ale Legii Piețelor enunțată de Say.
Principalele concluzii:
Legea Piețelor enunțată de Say este o teorie din economia clasică care susține că capacitatea de a cumpăra ceva depinde de capacitatea de a produce și, astfel, de a genera venit.
Say a argumentat că pentru a avea mijloacele necesare pentru a cumpăra, un cumpărător trebuie mai întâi să producă ceva de vânzare. Astfel, sursa cererii este producția, nu banii înșiși.
Legea Piețelor enunțată de Say implică faptul că producția este cheia creșterii economice și a prosperității, iar politica guvernamentală ar trebui să încurajeze (dar nu să controleze) producția în loc să promoveze consumul.
Înțelegerea Legii Piețelor enunțată de Say.
Legea Piețelor enunțată de Say a fost dezvoltată în anul 1803 de către economistul și jurnalistul clasic francez Jean-Baptiste Say. Say a fost influent datorită teoriilor sale referitoare la modul în care o societate creează bogăție și la natura activității economice. Say a argumentat că pentru a avea mijloacele necesare pentru a cumpăra, un cumpărător trebuie să fi vândut mai întâi ceva. Astfel, sursa cererii este anterioară producției și vânzării bunurilor pentru bani, nu banii înșiși. Cu alte cuvinte, capacitatea unei persoane de a cere bunuri sau servicii de la alții este condiționată de venitul produs de actele sale trecute de producție.
Legea lui Say afirmă că abilitatea unui cumpărător de a cumpăra se bazează pe producția de succes a cumpărătorului în trecut pentru piață.
Legea lui Say contrazicea viziunea mercantilistă conform căreia banii sunt sursa bogăției. Potrivit Legii lui Say, banii funcționează doar ca un mijloc de a schimba valoarea bunurilor produse anterior cu bunuri noi pe măsură ce acestea sunt produse și aduse pe piață, ceea ce, prin vânzarea lor, generează un venit în bani care alimentează cererea de a achiziționa ulterior alte bunuri într-un proces continuu de producție și schimb indirect. Pentru Say, banii erau pur și simplu un mijloc de a transfera bunuri economice reale, nu un scop în sine.
Potrivit Legii lui Say, o deficiență de cerere pentru un bun în prezent poate apărea dintr-o lipsă de producție a altor bunuri (care altfel s-ar fi vândut cu un venit suficient pentru a cumpăra noul bun), și nu dintr-o lipsă de bani. Say a menționat că astfel de deficiențe de producție a unor bunuri ar fi, în condiții normale, rezolvate în curând prin stimularea profiturilor obținute din producția bunurilor care sunt în scurtă aprovizionare.
Cu toate acestea, el a subliniat că lipsa unor bunuri și excesul altora pot persista atunci când întreruperea în producție este perpetuată de dezastru natural în curs sau (mai des) de interferența guvernamentală. Legea lui Say susține, prin urmare, opinia conform căreia guvernele nu ar trebui să se amestece în piața liberă și ar trebui să adopte o economie de tip laissez-faire.
Implicațiile Legii Piețelor enunțată de Say
Say a tras patru concluzii din argumentul său:
1. Cu cât există mai mulți producători și o varietate mai mare de produse într-o economie, cu atât va fi mai prosperă. În mod invers, membrii unei societăți care consumă fără să producă vor încetini economia.
2. Succesul unui producător sau al unei industrii va beneficia și alți producători și industrii ale căror produse le vor achiziționa ulterior, iar afacerile vor fi mai prospere atunci când se află în apropierea sau fac comerț cu alte afaceri de succes. Acest lucru înseamnă, de asemenea, că politica guvernamentală care încurajează producția, investițiile și prosperitatea în țările vecine va avea efecte benefice și asupra economiei interne.
3. Importul de bunuri, chiar și în cazul unui deficit comercial, este benefic pentru economia internă.
4. Încurajarea consumului nu este benefică, ci dăunătoare economiei. Producția și acumularea de bunuri în timp reprezintă prosperitatea; consumul fără a produce erodează bogăția și prosperitatea unei economii. O politică economică bună ar trebui să constea în încurajarea industriei și a activității productive în general, lăsând direcția specifică a producției și modul de producere în mâinile investitorilor, antreprenorilor și lucrătorilor, în conformitate cu stimulentele pieței.
Astfel, Legea lui Say contrazicea viziunea mercantilistă populară conform căreia banii sunt sursa bogăției, că interesele economice ale industrielor și țărilor sunt în conflict unele cu altele și că importurile sunt dăunătoare pentru o economie.
Economiștii ulteriori și Legea lui Say
Legea lui Say trăiește în continuare în modelele economice neoclasice moderne și a influențat și economiștii de tip "supply-side". Economistii de tip "supply-side" cred în special că reducerile de impozite pentru afaceri și alte politici menite să stimuleze producția, fără a distorsiona procesele economice, reprezintă cea mai bună rețetă pentru politica economică, în acord cu implicațiile Legii lui Say.
Economiștii austrieci susțin și ei Legea lui Say. Recunoașterea lui Say a producției și schimbului ca procese care au loc în timp, concentrarea asupra diferitelor tipuri de bunuri în opoziție cu agregatele, accentul pus pe rolul antreprenorului în coordonarea piețelor și concluzia conform căreia scăderile persistente ale activității economice sunt de obicei rezultatul intervenției guvernamentale sunt toate în concordanță specială cu teoria austriacă.
Legea lui Say a fost ulterior rezumată într-un mod simplu (și înșelător) de economistul John Maynard Keynes în cartea sa din 1936, "General Theory of Employment, Interest and Money", în fraza celebră "oferta creează propria cerere", deși Say însuși nu a folosit niciodată această frază. Keynes a rescris Legea lui Say și apoi a argumentat împotriva propriei sale versiuni noi pentru a dezvolta teoriile sale macroeconomice.
Keynes a reinterpretat Legea lui Say ca fiind o afirmație despre producția agregată și cheltuielile macroeconomice, ignorând accentul clar și consecvent al lui Say pe producția și schimbul de diferite bunuri în raport cu altele. Keynes a concluzionat apoi că Marea Depresie părea să infirme Legea lui Say. Revizuirea lui Keynes a Legii lui Say l-a determinat să susțină că a apărut o supraproducție generală și o deficiență de cerere și că economiile pot experimenta crize pe care forțele de piață nu le pot corecta.
Economia keynesiană susține prescripții de politici economice care sunt direct contrare implicațiilor Legii lui Say. Keynesienii recomandă ca guvernele să intervină pentru a stimula cererea - prin politici fiscale expansioiniste și emiterea de bani - deoarece oamenii își păstrează lichiditățile în timpurile grele și în capcanele de lichiditate.
